Capitala Europeană a Culturii a fost nu atât un proiect de oraș, cât o direcție comună înspre care orașul a fost invitat să se uite și către care să își îndrepte energia și proiectele diverse.

Guvernanța complexă a Programului și schimbările în managementul și politicile de finanțare, consecvența și profesionalizarea modului de a gestiona resursele financiare și spațiile orașului în beneficiul scenei culturale, dar și fondurile consistente venite pe ultima sută de metri pentru realizarea de proiecte culturale de la bugetul de stat au consolidat rețele locale existente și au creat alianțe noi și parteneriate surprinzătoare în scena culturală și în afara acesteia.

Teritoriile inițiale au fost completate cu zeci de alte inițiative, dar programul a rămas fidel nevoii de a împuternici oamenii de a se uita la oraș, de a și-l asuma ca al lor, de a se implica în viața sa, prin cultură, și de a face din arte și patrimoniu o parte mai importantă din viața lor. Pentru mine, cea mai mare bucurie este să văd cum actorii scenei culturale timișorene au o atitudine mai curioasă, mai încrezătoare și mai deschisă față de interesele și preferințelor publicului și ale celor care ajung aici. Aceasta este șansa de a avea relații autentice și profunde, de a crește împreună.

Dincolo de anul Capitalei Europene a Culturii, Timișoara și toți cei care au cunoscut-o mai bine în acești ani duc, cred, mai departe sentimentul descoperirii unei familiarități cu un oraș care respiră o atmosferă culturală și umană specială și care are o atitudine aparte față nou, față de diferit, față de sine și de ceilalți. Timișoara este azi un oraș extrem de vital, plin de creativitate și profunzime, care are de oferit României și Europei exact imaginea acestui echilibru dinamic, bine ancorat și prețios, între lumină și umbră, între a fi deschis și a fi asumat identitar, între curiozitate, poftă de idei noi și nevoia de ancore, de reamintire, de trecut. Acest proces, această relație pot fi una dintre cheile esențiale ale vieții noastre asumate într-o lume deschisă, în care totuși vrem să știm cine suntem.